Home         Despre noi       Noutăţi        Catalog         Adrese          Links   

MOSTRE DE ZBOR

                      După trei romane (Târâş spre vest, 1995; Generaţia pierdută, 1999; Remixări, 2000) şi o traducere în limba daneză din poezia lui George Bacovia, toate de exepţie, scriitorul danez de origine română, Nicolae Matei, revine, după volumul de versuri Copenhaga Vis de Gheaţă, 1998, cu o altă carte de poezii, Str. Gh. Lazar nr. 15, la cotele valorice cu care ne-a obişnuit.

                      Dacă romanele lui Nicolae Matei evocau drama fugarului din spaţiul concentraţionar comunist, evaziunea reuşindu-i abia la cea de-a doua tentativă (pe prima a ispăşit-o traversând calvarul închisorilor româneşti), iar visul său de libertate fiind întâmpinat dincolo de profunde şi amare decepţii (drama fugarului este inexorabil urmată de cea a inadaptatului, a celui respins, nedorit, eroului, ăntocmai ca şi poporului său, nerămânându-i decât să-şi afle mântuirea în iubire şi să dea Bătălia cea Mare, spre a se face acceptat de catre Occidentul mult visat), primul său volum de versuri, Copenhaga Vis de Gheaţă, nu este altceva decât expresia lirică a acestei crude experienţe de viaţă.

                      Cel de-al doilea volum de poezii, Str. Gh. Lazar nr.15 (cu titlu foarte original, trebuie s-o recunoaştem, ca, de altfel, şi formula de alcătuire a cărţii, în care notele în proza – observaţii fugare, prezentând pepite ale inspiraţiei – alternează cu varianta lirică a momentului de graţie) reprezintă întoarcerea Poetului la locurile întâmplărilor care i-au marcat atât de draconic existenţa, parcă pentru o ultimă confruntare, înainte de marea linişte a resemnării, a împăcării cu sinele, a acceptării definitive a destinului său danez. O ultimă zbatere de care mai era nevoie...

                      Poetul – fugar numeşte propria-i viaţă „căutările mele”. Obsesia investigaţiei asumate astfel ca destin îi poartă paşii  - în alternanţă cei imaginari cu cei reali – pe linia trasă de către el insuşi pe hartă: Aros – (Danemarca) – Napoca (Romania), opţiunea autorului pentru denumirile antice ale celor două oraşe Aa rhus – Aros şi Cluj – Napoca fiind şi ea generatoare de efecte în planul expresivităţii.

                      Traseul Aros – Napoca reprezintă linia între timpul trecut şi cel prezent, între decorul care se adevereşte a fi în spaţiul românesc de ieri, „mirific” şi spaţiul românesc actual, căzut victima mizeriei tranziţiei, vulgarităţii, kitsch-ului şi unei balcanizări liber consimţite, alcătuind parcă „imagini dintr-o altă lume”.

                      Integrării în spaţiul danez, căruia Poetul „i-a cerut un val, iar acesta i-a dăruit întreaga mare”, i-a urmat, firesc, cea în timpul danez, începând cu filele străvechi ale mitologiei scandinave ( „ copleşit de frumuseţea rece de granit / a zeiţei Freja, / sărutat pe obraz, mângâiat pe trup/  de culori limpezi, / în Valhall, deschis printr-o minune de către Odin”), împreună spaţiu şi timp devenind „un paradis care îi surâde” (Aarhus este supranumit Oraşul Surâsului), cea dintâi posibilă fiind integrarea , adaptarea spirituală.

                      Poetul trăieşte „în umbra unei aşezări nordice, / ieşită din mare,/ printre zile pline de vuiet / şi războinici, în lupte”, unde are de înfruntat furtuni, într-o realitate (în care a ajuns „precum un nevăzător / cu mâinile întinse în faţă, / neajutorat rătăcitor prin lume”, de vreme ce a fost adus aici pe creasta valului, fugar împovarat de trecut), situată de către Poet în plan subiectic „la capătul lumii”, ca efect al trăirii dramatice a sentimentului dorului de ţară de origine, România.

                      Păşind pe plajă şi călcând scoicile sparte, „cioburile din trecut fulgerate” deşteaptă în Poet nostalgia plaiurilor originare.

                      Dintr-o ultimă nevoie interioară, Poetul părăseşte Aros, unde viaţa lui începuse să prindă rădăcini spirituale, pentru scurtă vreme, spre a se întoarce în Napoca, oraşul de origine. Într-o căutare febrilă urmează, mai intâi, spaţiul din vârsta cea veche, iar apoi din vârsta noua, în care totul, inclusiv străzile nu reprezintă altceva decât umbra a ceea ce a fost odinioară. Poetul trece „pe sub porţi sculptate în ceara lumânărilor plânse”, gasind „cimitire nesfârşite pe lângă alte biserici, cu vitralii sparte”, umbla pe străzi „cu nume schimbate” şi le simte greutatea: „nu le mai cunoştea, nu-l mai cunoşteau”.

                      Printre umbrele trecutului („umbre de case, / umbre de biserici,/ umbre de oameni”) confrunta urbea cu fotografiile din albumul de familie, „precum aripi de fluturi presate”, mostre de zbor, absorbite din maşina timpului parcă, şi, prin faţa ochilor, i se derulează întreaga viaţă din oraşul de la Poalele Feleacului, fotografie după fotografie, pagină dupa pagină, reverberaţiile aducerilor-aminte inundându-i sufletul: „prima zi de şcoală, / prima iubire, / ultimele zile impreună, / zile magice colorate”, în care „sunetul tocurilor pe caldarâmul trotuarului.../ zgomotul roţilor de maşini pe şosea au ţinut tactul unor ritmuri secrete ale copilariei”.

                      Laitmotivul volumului, care îi conferea şi unitatea şi armonia, îl constituie comuniunea tainică dintre Poet şi Str. Gh. Lazar, pe care a locuit, un superb omagiu liric adus acestui spaţiu privilegiat al copilariei şi adolescenţei sale, printr-o evocare, mai întâi, prin intermediul fotografiilor din albumul de familie, apoi printr-o rememorare subiectivă şi, în cele din urmă, prin călătoria reală în spaţiul originar. Poetul, de data aceasta captiv într-un spaţiu şi timp al libertăţii, în comuniunea tainică cu Str. Gh. Lazar, devine „una cu trotuarul”, în timp ce strada devine subiect de carte şi de viaţă peste care „coperta cerului este punctată de câteva pete albe”, pulsul străzii, melodia paşilor pe căldărâm, devenind orologiul după care Poetul işi reglează ziua.

                      „Petalele colorate din gradină / pe aleea de beton” realizează o punte între sensibilitate, fragilitate, spirit, vis (petalele), materie, realitate (betonul aleii), doar aparent ireconciliabile, din moment ce alcătuiesc „un covor de bun-venit”.

                      Străzile „căutărilor”, „cu nume schimbate” îi schimba Poetului perspectiva, în final acesta realizându-şi cu acuitate locul: „Ubi bene, ibi Patria” celebrul vers „Patria est ubicumque est bene” al poetului Pacuvius, citat de Cicero în „Tusculanes” (V, 37).

                      Acest bine, cu care se identifica „Patria” Poetului Nicolae Matei, i se revelează a fi însă nu bunăstarea materială prevalând asupra sentimentului patriotic, ci truda sa personală de a preface linia trasă între Aros şi Napoca pe harta de către el însuşi într-o punte spirituală de început al constituirii unui univers comun (spaţiu şi timp) romano-danez, urmând sensul în care evoluează întreaga lume contemporană, ca soluţie de convieţuire pe viitor, într-o libertate fără  limite şi distante de asumat.

                      O carte pe măsura acestui superb şi extrem de original şi de generos mesaj!

Mircea Goga, aprilie 2001

Universitatea din Paris – Sorbonna