Home Despre noi Noutăţi Catalog Adrese Links
Copenhaga vis de gheaţă
Scurt fragment: vezi cartea
Declaraţie
Copenhaga - vis de gheaţă marchează debutul editorial în poezie al romancierului danez de origine română Nicolae Matei, autor al mai multor romane şi al unei versiuni în daneză a poeziei lui George Bacovia. Cartea de faţă se înscrie ca tematică în poezia exilului şi este expresia lirică a evaziunii din spaţiul concentraţionar, din Gulagul românesc, al unui tânăr, atras de "visul american", vis frânt la mijlocul drumului, în Danemarca. O aventură ilustrată de autor şi în romanele sale Târâş spre vest (1995) şi Generaţia pierdută (1999).
Cartea este structurată în patru părţi (cele patru anotimpuri) şi în 12 stări lirice, corespunzatoare celor douăsprezece luni.
Poetul rememorează din dureroasa-i desprindere de ţară, doar "cu un petic de viaţă" "imagini, amintiri, lacrimi din oraşul de pe malul Someşului", "care nu voia să dispară", alcătuind cu obstinenţă un "tablou în cioburi". I-a fost zădărnicit visul american, dar Copenhaga i-a pus în palme un alt vis.
Condiţia emigrantului o poartă pretutindeni cu sine ("gardul de sârma ghimpată mă urmarea ca o umbră neagră"). Orice fugă de ea înseamnă fuga de sine, înstrăinarea de propria-i esenţă spirituală, negarea propriei persoane. Captiv acestei condiţii, îi ramâne doar soluţia măştii, alături de alte măşti de arabi, polonezi, chinezi, vietnamezi. Răceala nordului nu poate nicidecum compensa sudul însorit şi senin.
Poetul evoluează dramatic pe doua planuri: cel real, din Danemarca, şi cel imaginar, din România.
Decorul interior, înobilat doar de cartea de rugăciuni, (daruită de mama) şi decorul exterior, dominat de Domnul cu braţele întinse spre cer sunt de natura să rodească o perlă în lumina din scoica sufletului său. "Speranţa avertizată de ţipete de pescăruşi, pe ţărmul baltic".
Fuga eroului liric după curcubeul agăţat de Polul Nord pare a fi ultima-i fugă. Scrisori fără destinatar, poemele lui Nicolae Matei sunt inspirate de o stare de semitrezie în paralel cu un coşmar continuu.
Nostalgia ţării şi a oraşului natal îl face să sufere cu mai multă intensitate de sărbători: "Câte crăciunuri în care voi mai asculta colinzi străine, vor mai trece peste mine?" Zilele au luat o altă dimensiune în această dramă. Poetul, împietrit în durerea lui rămâne pe ţărmul baltic pustiu şi lipsit de speranţă. El ne aminteşte de Ovidiu la Pontul Euxin. În Nord o singură fiinţă pare a-l înţelege şi a-i împărtăşi durerea: Mica Sirenă.
Mottoul cărţii: "Sărman canar, ţi s-a părut / Că zările s-au deschis / Dar n-a fost doar decât un vis / Rănit tu ai cazut." (din Canarul de F. Bordeianu, N. Covaci, V. Suvagau) se dovedeşte a esenţializa întreaga trăire din cartea lui Nicolae Matei. Moartea mamei sale acutizează sentimentul de vinovăţie, de remuşcare. Rămas singur pe lume, Copenhaga este femeia frumoasă, capabilă să-l menţină la suprafaţa zilei, însă, şi ea e rece ca gheaţa. Poetului nu-i rămâne nimic altceva decât evaziunea în mai departe, dincolo de curcubeu.
Mircea Goga
Mamei mele, sora Blandina
“Sarman canar, ti s-a parut
Ca zarile ti s-au deschis
Dar n-a fost doar decit un vis
Ranit tu ai cazut”
Canarul (F. Bordeianu, N. Covaci, V. Sugavau)
IARNA
Te-am sarutat, adio,
oras sub cer de lacrimi.
Privirea mi-a fost indreptata
doar spre astrul zilei,
care,
parca lumina numai dincolo de hotar.
Atunci am vrut sa zbor precum
“canarul galben... de dupa sirmele de argint”
Atunci, ratacind printre
stindardele rosii,
labirinturile groazei,
peste gardurile inalte,
zidurile groase,
tentaculele din sirma ghimpata,
m-au aruncat in partea cea mai luminata a
NORDULUI.
In diminetile acelor zile,
orasul neimblinzit, cu nume strain,
mi-a pus in palmele intinse un vis.
Fragila, pe o stinca, sub un val,
mica sirena mi-a dat o aripa si
un sarut,
lasindu-ma sa zbor de-a lungul falezei.
Am zburat
deasupra tarmului ce broda marea,
am zburat prin visul clocotitor.
Am zburat!
“Mama, mama, uite!”, a strigat baiatul aratind
spre cer.
Jos,
pe valuri, unduind un vapor mi-a insotit
peregrinarea.
Jos,
am simtit
mireasma visului ce-l aveam in palme.
Sus,
am zburat peste inverzitul Padborg.
Sus,
am ajuns
atit de aproape de galbenul de Skagen.
Sus,
harta mi s-a desfasurat in fata ochilor,
calator pribeag,
din Copenhaga
pina in albastrul de Esbjerg.
Orasul meu cu nume strain, imblinzit pentru o
clipa, m-ai rugat sa am grija de visul daruit.
Ai leganat pe valuri
pruncul zamislit din durerile trecutului
si din teama viitorului.
Ai luat in brate peticul vietii mele.
Obsesia radacinilor arse a disparut.
Proiectia agonizata a urbei natale, a fost eclipsata
de fluxul noilor imagini.
Din adincuri, lupii marilor prin valurile inspumate,
cu furie, au acoperit pentru o clipa
mica sirena.
Imagini tumulte,
imagini frinte.
Amintiri.
Lacrimi:
oras transilvan, tablou care nu vroia sa dispara,
cu strazile copilariei,
stindarduri rosii.
Tablou in cioburi, sub grimasa soarelui.
In diminetile acelor zile,
mi-ai pus un vis in palme.
A fost insa in zadar.
Baiatul care se juca pe faleza se uita speriat
la pasarea cazuta si striga:
"Mama, mama, pasarea are aripile frinte!"
Sandholm blues.
Lagar cu nume precum nisipul
care-mi scurgea obosit, clepsidra.
Atunci cind mi-am dorit sa primesc botezul
nordului, mi-am privit trecutul printr-o
declaratie.
A fost, nu a fost...
Sandholm blues.
Existenta mea oglindita pe o partitura.
Melancolii de chitara rece,
scincete de saxofon.
Bust gol, negru, transpirat, tatuaje,
amalgam strain, incarcerat.
Arabi, polonezi, chinezi, vietnamezi.
Masti:
Albe, negre, galbene, rosii.
Sandholm blues.
Am privit peticul de cer involburat,
prin ochiul gratiilor neschimbate.
Vesnicele ingradiri.
Coaja din piinea mereu calda care am
cersit-o, imi rinjise arogant.
Sandholm blues.
Interogatorii.
Vuiete de baterie,
plinset de ghitara electrica.
Ai smuls totul din mine, lagar cu nume
precum nisipul miscator.
Masca alba, masca neagra.
Masca galbena, masca rosie.
Sandholm blues.
Teama singuratatii m-a incercat, umplindu-mi
ochii cu lacrimi;
ma durea gindul in freamatul amintirilor.
Doamne! Osinda ce o port e prea mare.
Sandholm blues.
Prin oraselul de gheata,
racnetul neputintei razbatea printre siluete
de case in culori sumbre.
Gardul de sirma ghimpata,
ma urmarea ca o umbra neagra.
PRIMAVARA
Det var engang et land
et yndigt lille land.
Vasele lungi ale vikingilor prin tara miturilor
taiau valurile de argint.
Un semn din partea lui Gorm cel Batrin.
In Lindholm si Jelling, Trelleborg si
Risby, Lejre,
Roskilde si Sjellebro.
Am citit din Hávamál si mi s-a si spus ca
cine deschide o usa intr-o lume necunoscuta
sa se pazeasca,
de miscarile pe care le fac strainii.
In Valhal, cu razboinici m-a asteptat Odin.
Danevirke.
Saga moderna, acel peregrinaj spre nord.
Oprite de ziduri au fost incercarile transfugilor.
Danevirke,
rebotezat, marele lor zid din nord.
La fel ca mine, fugari, renegati, biciuiti de trecut,
obositi, impovarati de prezent,
si-au lipit timplele de palmele nordului rece.
Danevirke.
Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Am inspirat adinc,
pregatit sa intimpin ziua.
Inscriptia facuta de o sanie pe gheata,
a clipit.
Cerul de deasupra urbei pregatita sa plamadeasca
din albastrul zapezii alte castele,
m-a fulgerat cu un sarut.
Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Pulsa pe valuri, un vapor.
Cascade inghetate, am strabatut neinfricat.
O sirena din alta lume
mi s-a alaturat, stergindu-mi lacrimile.
La castel, husarul cu fata-i de papusa
a salutat strainul calator.
Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Vela barcii trasa la ponton a tresarit,
fragila, lucioasa, intinzindu-mi mina
precum un sloi de gheata ce pluteste-n soarele
amortit sub pojghita de nori.
Nisipul cernut prin clepsidra transparenta a plajei,
argint viu pe aleea parcului.
Perla inghetata, stropul de ploaie de pe sticla
ferestrei lacului cu lebede din fulgi de nea.
Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Sumbrele vise, cosmarul de inceput s-a risipit.
Stearsa mi-a fost cuta de pe frunte de o minune
renascuta din propria-i cenusa.
In parcul mare, printre copacii desfrunziti
m-am tavalit in zapada precum fac
copiii printre mingi colorate, de plastic la Ikea.
Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Stalagmite implintate in vazduh,
unite cu stalagtite in coloane de gheata,
mi-au construit o casuta la fel ca-n vis.
Sub cerul in nemiscare de deasupra golfului,
orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.
Echinoctiul de primavara nu a fost
niciodata mai luminos in Skagen.
Soare, atita lumina.
Cele doua Femei pe plaja, pictura de
Kroyer, peste o alta imagine, de pe coperta unui
disc, ce imi cinta acele zile cind,
pornisem cu roua-n picioare.
Cind mi se va mai cinta oare un cintec de soare?
Galbenul de Skagen,
prin muzica divina a valurilor,
uneste cele doua mari.
“Imi simt sufletul mugur de fluier,
Ce-a doinit cintec cu suier,
Pentru zilele ce-au fost trecute...”
Aceiasi pasare mi-a batut cu ciocul in geam
si mi-a cintat la fel ca-n prima zi.
Le-am regasit pe Phoenix si
Calandrinon, Colibri si Rock and Roll,
eliberate de dupa gratiile de argint.
“...Probabil a sosit primavara la tine acum,
aici insa, anotimpul este nedefinit.”
Marea lovea tarmul, razvratita.
Vintul sufla norii negrii.
Dire lasate de un catamaran pe cerul unit cu
imensitatea involburata.
Jos,
pe tarmul insulei,
acelasi vint se joaca cu dunele de nisip,
cu miini nesigure, modelindu-le.
Ploua.
In golful mohorit, printre steaguri albe-rosii,
clipea un far bolnav, uitat aprins.
Semnale trimise vapoarelor inexistente.
M-am plimbat prin portul vechi, mersul imi era
incet, de om batrin.
Pe o banca, un marinar cu tatuaje precum harta
lumii, a oftat.
Privirea mi-a inghetat pe albastrul pergament uman.
Stropii de ploaie in sioraie, pe obrazu-mi
infierbintat, pe git, pe sub gulerul camasii,
pe miini, se scurgeau.
Balti, noroi impregnat in pantofi.
Ploaie imposibila!
Am simtit din nou o exasperanta incatusare:
casa linga casa,
strada dupa strada,
cartiere, sosele, autostrazi,
incorsetat in vesmintul din solzii de otel
al orasului mamut, acesta a inceput
sa ma zdrobeasca fara mila.
Os cu os.
Departe, printre cladiri sticla unui Tuborg verde se
inalta trufasa,
monument al deziluziei.
In cartierul Vesterbro, strada cu umbra vesnica care
imi inghitise orice speranta,
orice speranta.
Zidul din fata casei unde am locuit o vreme,
plin de grafitti colorat,
se darima putin, cite putin in ploaia grea.
In parcul de peste drum pe o banca,
o prostituata in asteptare,
un toxicoman paralizat
si un betiv in agonie,
decor sumbru citadin.
“...Probabil a sosit primavara la tine acum.
Ti-au inflorit castanii din Parcul Mare?”
Aici.
Tristete.
Remuscari.
“As vrea sa am curajul, sa cad in ghenunchi.
...Sa imi cer iertare...
...Sa-ti cer iertare oras parasit...
As vrea sa-mi simt din nou sufletul
mugur de fluier.
Verde a fost o data iarba.
Atit de verde!
Mai verde mi s-a parut
iarba de dupa aratura de hotar.
Auzeam aievea cintecul pasarii renascute.”
Citiva copaci fara virsta
apareau ca o umplutura caraghioasa,
intre gazonul cu iarba moarta
si nisipul de pe tarm.
Dantela sfisiata.
“...Probabil a sosit primavara la tine acum!”
In casa de peste drum, la etaj, prin geamul deschis,
strimba, o planta moarta si-a aruncat frunzele,
ingalbenind caldarimul inghetat.
In atingere, alte frunze razlete, lovind trotuarul,
cintau gutural pe vint despre primavara disparuta!
O simfonie in galben,
galben de narcise suflat peste lume.
Rosu,
rosu de oua pictate.
In acele zile de sarbatoare,
as fi vrut sa imbratisez intreaga insula.
Praf galben de narcise imprastiat
peste cartea de rugaciuni daruita de mama,
uitata pe noptiera.
Umbre moi de violet ce au iesit
in stoluri deasupra acoperisurilor.
Prin fereastra cerului, galben intens.
Soarele a apus aprinzind orizontul.
Am iesit prin usa deschisa de valul marii,
privind la stropul de primavara.
Smilets by.
Mutat in orasul surisului,
timorat de noptile anotimpurilor schimbate,
am asteptat.
Am asteptat.
Fata verde cu ochii padure.
Diminetile mi-au imprastiat puful de papadie de pe cimp,
la fel ca zapada, care parca-mi lipsea
de pe ramurile incolacite peste fereastra.
Imi lipsea agitatia de simbata dimineata
de pe strada pietonala.
Muzicantii ambulanti,
sunetele de saxofon,
artistii amatori,
acordurile la chitara rece,
cintecele la vioara,
acrobatii, clovnii,
mini spectacolele date pentru un public
trecator, indiferent.
Turistii.
Cirdurile de oameni agatati de treptele din
Nyhavn, privind la vasele ancorate.
Turistii americani, in cautarea micii sirene.
Am asteptat.
Fata verde, cu ochii padure.
Pe terasa, oameni plictisiti citeau ziare,
sub umbrele, ciuperci colorate.
In cafenele, lumina picura timida printre jaluzele.
La coltul strazii, o cutie postala rosie imi cerea
scrisorile pe care nu am avut curajul sa le trimit
vreodata.
Scrisorile mele, fara destinatar.
Culoarea gri, sumbra, a orasului medieval durea.
Un monstru profilat pe cerul de primavara
a gonit soarele in rafale.
Caldarimul pietruit cu granit, cuburi de gheata,
a imprastiat noroi, pe zidurile caselor inalte din
strazile strimte.
Fata verde,
citadina, atit de schimbata,
m-a inselat.
VARA
Danas have.
Copenhaga.
In vara scurta,
scandinava,
prin noptile albe,
am inceput sa invat alfabetul din palmele
miinilor intinse.
Odense.
Elixir,
Basmul acela frumos
citit in copilarie,
sau alte povesti din cartea daruita de mama
la o aniversare.
Helsingor.
Profesorul m-a trimis sa caut umbra
vestitului print al Danemarcei.
Fredensborg.
Pe scara de piatra a castelului,
cavalerul coborit dintr-o alta carte de povesti,
a salutat galant, calatorul.
Roskilde.
Domul si-a intins bratul spre cer,
aratindu-mi calea.
Marselis.
O printesa de vis,
pasii mi i-a purtat prin gradina intesata
de risete si veselie, unde imi descoperise spre
lumina din scoica, perla promisa.
Aarhus.
Un strop de roua, in palma.
Margaritarul orasului ce mi-a zimbit.
O alta simfonie, acum în albastru.
Aceeasi urbe.
Respira.
Am respirat si eu cu ea.
Pasarea lui Erik Heide deasupra fintinii
arteziene,
peste apa, imi darui marul cel de aur.
Printre case cu fatade caramizii,
am inotat, la fel ca printr-un fiord necunoscut,
incatusat de ceata.
Ca o minune, o raza m-a mingiiat pe obraz.
Prin idila vechii pieti, pe strada pietonala,
in jurul domului, plin de euforie,
am pasit ca pentru prima oara.
Orasul te iubeste, mi-a declarat un afis de pe un zid.
Insotit de tipete de pescarusi,
intreaga urbe m-a imbratisat.
Doream si eu sa string in brate, ca pe o iubita
regasita, toata Iutlanda.
Dincolo, spre mare,
Thor cu ciocanul ridicat,
Cobora spre mine intr-o viltoare de spuma.
Metal peste valuri.
Brate uriase de granit, cele doua diguri iesite
in Beltul mic.
Din inaltimi,
i se prabusea carul.
Fulgera!
Probabil alt zeu?
Sau doar sclipiri de albastru oglindite-n mare?
Inspre apus, umbra lui Valdemar cel Mare, mi-a
facut un semn.
“Vino straine!”, mi-a spus.
In orizont, acolo, departe, pe un alt tarm baltic,
unde istoria spune ca in urma cu multi ani
a cazut din inaltimi steagul rosu, cu cruce alba,
aceiasi umbra se risipi, spre un alt castel,
spre alte castele.
Fregata Jylland iesise aievea in golf,
prin ceata, cautindu-si calea.
La prova, un marinar de veghe,
inghetat, uitat acolo din alte timpuri.
Pe punte calatori amestecati cu marinari.
Pe tarm eram doar eu singur, in asteptare,
in asteptare.
Un albatros sub bataia aripii mi-a eclipsat
secundele.
Acoperita de aceiasi ceata alba de fum, linga mine,
pe tarm, o silueta:
un husar calare prin cortina alba,
a inotat, a alergat, a zburat,
s-a luptat cu un inamic invizibil, apoi a disparut,
a disparut.
TOAMNA
“A fost o data o tara
o tara fermecatoare
pe care abia o puteai gasi pe o harta.
Feriboturile navigau zi si noapte
Prin Beltul Mare...”
Murmurul valurilor a acoperit
corul de tipete al pescarusilor care insoteau vasul.
Treceam de pe o insula pe alta, pe traseul
desenat pe harta vikingului cu care ma facusem
frate.
Un albatros, din zbor, urmarea creasta alba
din valul razvratit.
Pe plaja micii insule clepsidra uriasa
masura in tic-tacuri de fire de nisip,
timpul ce ma despartea de intilnirea cu tine.
Orasul meu.
Am primit cu smerenie botezul
nordului.
Am fost fascinat de maretia unui oras cu poarta spre
mare.
Am tresarit orbit de lumina noptilor
albe.
Am ramas indragostit de mica sirena de pe
faleza.
Am colindat printre stalagmitele orasului cu fatada
caramizie.
Am primit cu smerenie botezul
nordului.
Am gasit refugiul pe digurile din golful dantelat cu
scoici.
Am savurat mireasma diminetilor pe
mare.
Am ascultat cu uimire vocile noptilor lungi si reci,
insulare.
Am urmarit umbra unui viking invaluit de al marii
mister.
Am primit cu smerenie botezul
nordului.
Am dansat peste Tivoli in
noapte.
Am fugit dupa curcubeul agatat de polul
nord.
Am uitat o parte a vietii de dupa o alta
mare.
Am primit colierul purtat de printesa
zapezii.
Am primit cu smerenie botezul
nordului.
Am fost tras de refluxul marii spre scoicile de
gheata.
Am adapat la poarta fiordului inorogul pe care am
zburat.
Am calatorit uitat de durerile dezradacinarii spre
paradis.
Am descoperit inscriptia trimisa de Odin prin
veacuri.
Am primit cu smerenie botezul
nordului.
Am intins pinzele barcii, apoi peste Seeland am
zburat.
Am primit retur pulverizate-n zapada
reprosurile.
Am gasit in Iutlanda un colt de
soare.
Am fost transfug peste insule si
mare.
Am fugit dupa curcubeul agatat de polul
nord.
Noiembrie - al unsprezecelea an
“...Culorile peisajului sunt moarte aici...”
Frunzele uscate erau imprastiate de vintul ce a
adus toamna suierind.
“Mama! Mama!”, striga baiatul trezit din cosmar.
Teama singuratatii şi disperarea m-au încercat
pasind pe aleea ce broda marginea padurii.
De ce? Aceiasi intrebare vijiita printre crengi.
Printre brazi am vazut marea
negricioasa, agitindu-se.
Niste copaci zdrentuiti fluturau din crengi semne
ciudate.
Marea straina, atit de tacuta, am crezut-o cea
neagra.
Iluzie desarta dusa de vint.
Un vas plutea peste linistea mormintala a apei.
Anotimpul nedefinit, vasul de pe marea inghetata,
copacii, uriase stalagmite, stralucire de gheata peste
ruine, si marea,
marea care nu era cea neagra,
ochii mi-i incercana.
IARNA
Decembrie - al doisprezecelea an
Am fost chemat de o carte de rugaciuni intr-o limba
straina.
Am fost chemat de rozariul mamei, de pe noptiera,
stropi negrii de durere.
Am fost chemat de iconita de pe perete, uitata de
atita vreme.
Am fost chemat de inscriptia de pe crucea de
marmura alba.
Teama mamei mele ca va pleca dintre noi, iar eu nu
voi fi acasa s-a confirmat.
Trista veste mi-a biciuit obrajii,
am privit rugator spre cer.
Cite lacrimi de ceara se vor mai scurge
pe crucea de marmura alba?
Ochi de metal, becuri colorate.
Betele albe, globuri.
Sclipeau ghirlande colorate.
Pachete aurite.
Abundenta.
Consumatori infocati.
Supermagazinele groazei!
Televizoare color,
masini de spalat,
roboti de bucatarie,
frigidere,
cuptoare cu microunde,
aparate de fotografiat,
aspiratoare...
Cu lumina m-au injunghiat brazii impodobiti.
Mi-am dorit un Craciun alb,
mai alb ca niciodata.
Am suspinat, singur printre cadouri,
fundite colorate.
Un cor, un brad frumos!
Cite Craciunuri in care voi mai asculta colinzi in
limbi straine, vor mai trece peste mine?
Multimea, in haine de sarbatoare, atita lume si
totusi singur.
Singur!
Printre zilele anotimpurilor transcedentale.
Singur!
Am trasat conturul zilelor ce au luat o alta
dimensiune.
Zilele au devenit saptamini,
saptaminile luni,
lunile ani.
Singur!
Printre lacrimi.
Penetrat de tipatul de durere al unui pescarus
de metal, timpanul portii castelului construit din
cuburi Lego, s-a spart, improscind peste tarm
durere.
Cu ochii plinsi incercanati, chinuit de remuscari
tirzii, prin lacrimi ce patează albul nefiintei,
mi-a aparut imaginea mamei creionata vag si
incadrata in negru.
Tablou agatat strimb.
Ce contrast cu peretele incolor al existentei ce o
lasasem in urma!
Cu lumini colorate m-a injunghiat acel brad
impodobit.
Ghirlande, globuri in sclipiri,
pachete mari, cadouri sub coroana verde.
Precum lacrimi de ceara, globurile se scurgeau de
pe crengi.
Mica sirena incepu sa plinga impreuna cu mine,
alte lacrimi, de metal acum.
Plingea. Atit de trista ca niciodată.
Lacrimi.
Mici stropi pe verdele oxidant al timpului.
In orele acelea masurate cu orologiul ce batea doar
ora zero,
in zilele acelea la fel ca noptile,
in noptile acelea la fel ca zilele,
m-am zbatut in infinitul cautarilor.
Atunci cind am primit botezul nordului,
fugar, ratacind, tinut pe aripi de pasarea reinviata,
atunci timpul s-a metamorfozat.
Absorbit intr-o dimensiune galactica,
zilele au devenit saptamini,
saptaminile luni,
lunile ani...
Anul zero!
Cite anotimpuri schimbate vor mai trece peste
mine?
Am sa supravietuiesc verilor scandinave cu nopti
albe?
Voi gasi oare raspunsul chemarii de
ieri?
De cite ori va trebui sa mai incep de la anul
zero?